Poza acestui articol nu este luată de pe google si nici din alta parte. Este poza unei bătrâne care isi trăiește, probabil, ultimii ani de Viata sub lumina unei împliniri sufletești. A unor copii realizați, a unui serviciu bine făcut si a unei familii pe care a încercat sa o ocrotească de la începutul iubirii si pana la sfârșitul timpurilor. Este o poza fara nume. O poza a unui om pe care nu il cunosc. Nu ii cunosc nici măcar numele. Nici măcar vârsta deși, am încercat sa o aproximez. Pana la urma, toate aceste detalii nu contează.
Acest articol reprezintă o zi trăită de mine. O zi care m-a pus serios pe gânduri si care m-a făcut sa imi dau seama de un lucru foarte trist: Nu este greu sa ajuți. Sa fii ajutat, este!
Era putin trecut de ora 12, la amiaza. Ma îndreptam înspre bunicii mei cu gândurile anapoda si cu volumul muzicii din mașina cel putin peste limita admisă de oamenii „normali”. Era o zi ca oricare alta. O zi trăită in lumina si Speranta, o zi cu multă mișcare si cu multe lucruri ce aveau sa se petreacă ulterior.
Ajungand in parcarea din spatele blocului si încercând sa imi fac loc, finuț, printre mașinile parcate intr-o dunga, mi-am dat seama ca cineva imi blocase neintenționat drumul. Era vorba despre bătrânica din imagine. Un om pe care ochii mei il remarcasera si in alte dați dar pe care sufletul nu a chibzuit sa o faca. Însă nu si de data asta.
Așteptând ca bătrâna sa plece din calea mașinii, pot spune ca am fost năpădit aproape spontan de o mie de trairi si sentimente. Ma simteam atât de neputincios in fata vietii si in fata acestui om. Trecând mai departe cu mașina, am parcat si am aruncat privirea, încet si curios in oglinda retrovizoare. Am fost copleșit de lacrimi. Dar nu erau lacrimi de bucurie. Erau lacrimile unei Tristeți nevinovate, a vietii care isi vede de cursul ei firesc si a morții care ne paste pe toti, intr-un final.
Am coborât entzusiasmat din mașina si m-am întors înapoi. De data asta pe pe jos. Pe picioarele mele. Picioarele bătrânei însă, parca opriseră timpul. Se mișca atât de încet încât puteam vedea frânturi din Viata acestui om in fata mea. Cu o mâna pe cele doua plase pe care le ținea cu greu si cu alta pe bastonul care devenise un camarad bun, bătrâna încerca sa pașească spre Viata. Avea picioarele zdrobite in urma unei operații iar genunchii nu o mai ajutau. Cu pași dezechilibrați, cu o durere ce pata drumul pe care ea il Tocea zi de zi, si cu un chip alinat de Frumusețea si Tristețile vietii, bătrâna încerca sa ne spună ca inca nu a sosit timpul. Timpul ei inca este pe acest pământ.
Atunci mi-am dat seama de un lucru. Ca pot face o diferența. Oricât de mică. Ca o pot ajuta. Cu orice. Necondiționat.
Ajungând in fata ei, am întrebat-o încet si atent daca are nevoie de ajutor. S-a uitat lung înspre mine iar chipul i s-a luminat. Asemenea soarelui care isi face simțită prezenta dupa norii cenușii si deși. Cu un glas tremurând si firav, mi-a spus ca dorește sa meargă la patiseria de peste drum sa cumpere doua lipii. Doua lipii putin mai prăjite. Si rumenite.
I-am spus sa se sprijine de mașina de langa ea si sa ma aștepte. Am plecat înspre patiserie, sub privirea atenta, mirata si răscolitoare a celor din jurul meu. Niste trecători. Ceea ce m-a bucurat enorm însă, a fost faptul ca in acea zi, in acel moment si in acel loc, eu am ales sa nu mai fiu un simplu trecător. Sa nu mai fiu un simplu privitor.
Întorcându-ma de la patiserie, am ajutat-o pe bătrâna sa pună lipiile intr-una din plasele de rafie si mototolite si ma pregăteam sa plec.
Inainte de a pleca, mi-a mulțumit sincer, asemenea unui copil care a primit cel mai frumos cadou de ziua lui, spunându-mi: „Un tânăr frumos care m-a ajutat. In ziua de azi tinerii sunt toti frumoși, însă nu mai ajuta!”.
Si asa este. Un adevăr pe care m-am forțat sa nu il mai cred. Un adevăr pe care m-am decis sa il schimb. Chiar si pentru o frântură de timp.
Sa ajuți nu este greu. Dar sa fii ajutat, este!
Însă atunci cand o faci, sufletul iti este luminat, iti este curatat iar inima incepe sa bată. Parca o simt si acum. Si, de ce nu, imi permit sa spun ca am simțit si inima acestei bătrâne bătând la unison.
Acest articol reprezintă o zi din Viata mea. Sunt niste rânduri pe care am dorit sa le împărtășesc. Si nu din străfundurile Ego-ului, ci din cămara Ființei.
Imi doresc ca si Tu, cititorule drag, sa ajuți. Cu orice. Oriunde. Oricand si pe Oricine.
Contează. Contează enorm!
Alexandru Chermeleu 