Sa ajuți nu este greu. Sa fii ajutat, este!


Poza acestui articol nu este luată de pe google si nici din alta parte. Este poza unei bătrâne care isi trăiește, probabil, ultimii ani de Viata sub lumina unei împliniri sufletești. A unor copii realizați, a unui serviciu bine făcut si a unei familii pe care a încercat sa o ocrotească de la începutul iubirii si pana la sfârșitul timpurilor. Este o poza fara nume. O poza a unui om pe care nu il cunosc. Nu ii cunosc nici măcar numele. Nici măcar vârsta deși, am încercat sa o aproximez. Pana la urma, toate aceste detalii nu contează.

Acest articol reprezintă o zi trăită de mine. O zi care m-a pus serios pe gânduri si care m-a făcut sa imi dau seama de un lucru foarte trist: Nu este greu sa ajuți. Sa fii ajutat, este!

Era putin trecut de ora 12, la amiaza. Ma îndreptam înspre bunicii mei cu gândurile anapoda si cu volumul muzicii din mașina cel putin peste limita admisă de oamenii „normali”. Era o zi ca oricare alta. O zi trăită in lumina si Speranta, o zi cu multă mișcare si cu multe lucruri ce aveau sa se petreacă ulterior.

Ajungand in parcarea din spatele blocului si încercând sa imi fac loc, finuț, printre mașinile parcate intr-o dunga, mi-am dat seama ca cineva imi blocase neintenționat drumul. Era vorba despre bătrânica din imagine. Un om pe care ochii mei il remarcasera si in alte dați dar pe care sufletul nu a chibzuit sa o faca. Însă nu si de data asta.

Așteptând ca bătrâna sa plece din calea mașinii, pot spune ca am fost năpădit aproape spontan de o mie de trairi si sentimente. Ma simteam atât de neputincios in fata vietii si in fata acestui om. Trecând mai departe cu mașina, am parcat si am aruncat privirea, încet si curios in oglinda retrovizoare. Am fost copleșit de lacrimi. Dar nu erau lacrimi de bucurie. Erau lacrimile unei Tristeți nevinovate, a vietii care isi vede de cursul ei firesc si a morții care ne paste pe toti, intr-un final.

Am coborât entzusiasmat din mașina si m-am întors înapoi. De data asta pe pe jos. Pe picioarele mele. Picioarele bătrânei însă, parca opriseră timpul. Se mișca atât de încet încât puteam vedea frânturi din Viata acestui om in fata mea. Cu o mâna pe cele doua plase pe care le ținea cu greu si cu alta pe bastonul care devenise un camarad bun, bătrâna încerca sa pașească spre Viata. Avea picioarele zdrobite in urma unei operații iar genunchii nu o mai ajutau. Cu pași dezechilibrați, cu o durere ce pata drumul pe care ea il Tocea zi de zi, si cu un chip alinat de Frumusețea si Tristețile vietii, bătrâna încerca sa ne spună ca inca nu a sosit timpul. Timpul ei inca este pe acest pământ.

Atunci mi-am dat seama de un lucru. Ca pot face o diferența. Oricât de mică. Ca o pot ajuta. Cu orice. Necondiționat.

Ajungând in fata ei, am întrebat-o încet si atent daca are nevoie de ajutor. S-a uitat lung înspre mine iar chipul i s-a luminat. Asemenea soarelui care isi face simțită prezenta dupa norii cenușii si deși. Cu un glas tremurând si firav, mi-a spus ca dorește sa meargă la patiseria de peste drum sa cumpere doua lipii. Doua lipii putin mai prăjite. Si rumenite.

I-am spus sa se sprijine de mașina de langa ea si sa ma aștepte. Am plecat înspre patiserie, sub privirea atenta, mirata si răscolitoare a celor din jurul meu. Niste trecători. Ceea ce m-a bucurat enorm însă, a fost faptul ca in acea zi, in acel moment si in acel loc, eu am ales sa nu mai fiu un simplu trecător. Sa nu mai fiu un simplu privitor.

Întorcându-ma de la patiserie, am ajutat-o pe bătrâna sa pună lipiile intr-una din plasele de rafie si mototolite si ma pregăteam sa plec.

Inainte de a pleca, mi-a mulțumit sincer, asemenea unui copil care a primit cel mai frumos cadou de ziua lui, spunându-mi: „Un tânăr frumos care m-a ajutat. In ziua de azi tinerii sunt toti frumoși, însă nu mai ajuta!”.

Si asa este. Un adevăr pe care m-am forțat sa nu il mai cred. Un adevăr pe care m-am decis sa il schimb. Chiar si pentru o frântură de timp.

Sa ajuți nu este greu. Dar sa fii ajutat, este!

Însă atunci cand o faci, sufletul iti este luminat, iti este curatat iar inima incepe sa bată. Parca o simt si acum. Si, de ce nu, imi permit sa spun ca am simțit si inima acestei bătrâne bătând la unison.

Acest articol reprezintă o zi din Viata mea. Sunt niste rânduri pe care am dorit sa le împărtășesc. Si nu din străfundurile Ego-ului, ci din cămara Ființei.

Imi doresc ca si Tu, cititorule drag, sa ajuți. Cu orice. Oriunde. Oricand si pe Oricine.

Contează. Contează enorm!

Publicat de Alexandru Chermeleu Personal

Mă numesc Alex Chermeleu, sunt absolvent al Liceului de Informatică ,,Grigore Moisil ” din Timișoara, licențiat în Psihologie al Universității de Vest din Timișoara și master în Sociologie Organizațională. În prezent, încerc să-mi desăvârșesc meseria de psiholog, aflându-mă, de mai bine de doi ani, într-un proces de formare în Psihologie Transpersonală sub îndrumarea unora dintre cei mai mari psihologi din țară și din străinătate. Sunt preocupat de psihologia comunicării, atât la nivel de cuplu, cât și la nivel de grupuri. Într-o epocă declarată ,,a comunicării”, care se dovedește tot mai mult că suferă de fragmentare și de lipsă de comunicare, întrebarea « Cine sunt eu ? » devine emblematică pentru epoca digitală, în care realul și virtualul se diferențiază tot mai puțin, co – participând la crearea de identități. Socraticul ,,Cunoaște-te pe tine însuți!” revine în actualitate ca un subiect major, în primul rând pentru tineri și nu numai. Mai mult decât atât, în zilele noastre, îndemnul lui Socrate nu invită doar la un proces de introspecție, el se referă la relațiile noastre sociale, de familie, de cuplu, de prietenie, de colegialitate și, în primul și în primul rând, la relația supremă a omului cu Dumnezeu. Iată de ce, dragi prieteni, la îndemnul multora dintre voi, m-am hotărât să vă invit într-o călătorie de suflet și de minte, o călătorie de cunoaștere și autocunoaștere, o călătorie în care fiecare călător poate să devină un pelerin, căci cunoscându-ne pe noi înșine învățăm să descoperim lumea și sensul ei divin. Eu nu voi fi decât un călător, alături de voi, în dorința sinceră de a vă împărtăși din gândurile mele, din greșelile mele, din ceea ce învăț de la psihologii cu care lucrez dar și de a învăța de la voi, de a dezbate și a comenta împreună păreri, opinii, reflecții despre marile și etern-misterioasele teme ale umanului: iubirea, prietenia, timpul, succesul, eșecul, teama, furia, dreptatea și nedreptatea, singurătatea, depresia, speranța... Pana atunci, va las sa cititi gandurile mele ... DISCLAIMER COPYRIGHT PROTECTED. Toate informatiile si materialele (text) folosite in acest blog sunt rezervate in exclusivitate autorului. Folosirea oricarui text, imagine, material, fisier sau obiect de constructie din acest blog in alte scopuri decat cele necomerciale si cele specificate in site fara acordul scris al autorului este interzisa fiind protejate de legea dreptului de autor. Folosirea textelor se va face cu citarea sursei. Pozele folosite sunt preluate de pe Google/Pinterest/Google+ si sunt protejate de drepturi de autor. Autorul acestui blog nu isi asuma responsabilitatea pentru redistribuirea continutului acestui site inafara scopului destinat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: